Ma revolt din ce in ce mai des. Ma indign si ma enervez. Plec mult mai repede si renunt mult mai usor.
Sunt fericita in lumea mea haotica fara nici un motiv. Sunt trista in lumea mea tacuta fara nici o cauza. Rad si plang. Fug din ce in ce mai departe de realitatea celorlalti. Sunt un amestec neuniform de tristeti si bucurii.
Nu ma multumesc cu ceea ce am. Vreau idealul, vreau mai mult! Ciudat, niciodata nu m-am considerat un om lacom. Dar mai vreau. Am nevoie de tot, am nevoie de timp.
Oare cum a trecut atat de mult timp prin mine fara ca eu sa il simt? O sa renunt la masti! Am mai renuntat la mine. Am sa o fac iarasi. Am sa pornesc de la zero. La fel ca intotdeauna o sa tintesc infinitul, nu stiu daca o sa il gasesc, dar am sa imi urmez drumurile trasate in palme. Am sa alerg dupa visele scrise pe retina.
Caut absolutul. Nu pot renunta la el. Toti imi zic ca nu mai am 19 ani. Rad, plang si neg. Am 19 ani, visez ca la 19 ani, vreau totul. Traiesc de multa vreme cu nimicuri si visez la tot. Inca mai cred ca am timp. Ca am timp sa fiu fericita, sa schimb oamenii, sa salvez pamantul, sa rad la stele…. Inca mai cred ca undeva se afla cineva care sa insemne totul pentru nesfarsit.
Cinica din mine nu o sa renunte niciodata la idea ca nu se poate absolutul, la fel cum visatoarea nu va renunta nici moarta la fantasma adolescentina. E un scandal continuu la mine in cap. Copila crede ca se poate. Are scenariul in cap. Seara, vantul, briza si rochia. Are in cap juramantul facut in fata lui. Femeia rade de ea, de visul stupid in care el nu are fata. Rade de juramintele copilei pentru ca stie ca nu exista dragoste cu termen de garantie „cand timpul se va sfarsi”.
Merg impreuna ele doua, certandu-se in capul meu, razand si glumind pe seama mea. Am invatat sa traiesc cu ele. Ma incadrez undeva la mijloc si inca caut sa le multumesc pe amandoua. Niciuna nu se va multumi cu mai putin decat totul. Aici sunt de acord. Totul sau nimic!
Nu am sens in viata asa ca plutesc prin lume!
Te iubesc prea mult ca sa imi doresc sa te schimb, ma iubesc prea mult pentru a putea ramane cu tine.
Mie imi place sa sufar. Nu sunt sadomasochista, doar asa simt ca traiesc. Simtind! Nu pot trai inerta prea multa vreme. Imi inventez scenarii, imi caut iubiri, imi desenez dezamagiri. Nu stiu sa traiesc decat la extremele mele. Sunt un butoi de pulbere … dar putem renunta la butoi. Asa ca am sa pun iarasi dinamita la capatul podului. O sa ma oblig sa merg inainte pentru ca la sfarsit nu va mai ramane nimic, voi fi doar eu.
Cand ma sperii recit litania impotriva fricii din Dune. Asa ca sunt libera. Imi este frica doar de micimea unei vieti, oricat de des as spune litania. Imi e frica sa nu raman legata, prinsa undeva. Eu trebuie sa plec mereu. Nu voi ramane pentru totdeauna. Mai am alte treburi. Mereu iti spun ca trebuie sa fug. Nu ma refer doar la atunci, ma refer la viata. Nu stiu sa merg normal pe strada sau in viata. Nu pot sta in rand cu ceilalti. Ori ma absoarbe privelistea si o iau incet, ori o iau la fuga. Destinatia stiu unde e. Toti vom muri. Dar ce ramane dupa noi si mai ales ce ramane in noi putem alege.
Ascult obsesiv
si
La sfarsit voi ramane doar eu.
Daydie's Blog 