Scrisoare de inca un an

A mai trecut un an, inca unul…… din cei multi. Am imbatranit desi eu neg in continuare lucrul asta. Sunt la fel de trista si la fel de vesela cum ma stiu. Inca nu am invatat cararea de mijloc. Nu cred in asa ceva…… ci traiesc asa cum …. din extrema in extrema. Astazi stau…incremenita in viata… maine alerg…ca un caine stupid in cerc… Ma arunc in gol si apoi ma agat de orice gasesc in cadere. Stau putin, respir si imi dau drumul din nou in vartej. Nu stiu cum sa fiu altfel, nu stiu cum sa urmez un drum deja trasat. Le vreau pe toate asa ca nu aleg niciunul. O iau la fuga prin aratura, schimb drumurile, schimb tot, ajung cateodata de pe alte alei, pe alte drumuri. Nu imi plac!

Nu ma vreau normala, nu ma pot numi deosebita. As fi impertinenta daca m-as numi EU! Nici macar atat nu sunt, pentru ca asta ar insemna ceva compact, ceva intreg. Eu sunt haos si umbre, sunt apa si vant, sunt foc si pamant. Ma intrebi cine sunt? Nu iti pot raspunde decat prin alta intrebare. Cine ma crezi? Cine ma vezi? O sa imi raspunzi ceva, intotdeauna aveai un raspuns pregatit. Dar oare sa fie cel complet? Oare eu cine sunt? Oamenii din jurul meu ar putea sa ma defineasca? Dar nu pe toata!

Ma caut de cand ma stiu, cateodata as zice ca m-am gasit, dar niciodata completa. E ca si cum as fi un puzzle imens imprastiat demult intr-o padure. Cine ar putea gasi toate piesele? Dupa atata vreme tot caut, pe mine pe ceilalti, un vis, o adiere……Cred ca asa ma pot defini cel mai corect. Sunt cautarea….

Nu am sa ma pot opri. Nu as putea trai intr-un singur loc, nu as putea trai o singura viata. Nu as putea fi un singur om. Asa ca ma invalui in umbre si ma arunc in haos.

Imi spui ca nu stii cine sunt. E ok! Nici eu nu stiu cine sunt!

Stiu doar ceea ce simt. Dar oare se pot exprima in cuvinte atatea simtaminte duale? Eu nu pot.

El, mai demult mi-a spus ca ma vrea si e dispus sa ma ia asa cum sunt, fara granite si fara sens.  Nici macar el nu a putut. Cum ar putea altcineva cand abia rezist eu cu mine?

Read Full Post »

Scrisoare fara regrete

Si asa imi vine si ma apuca un dor de duca. Asta a ramas la fel. Dorul asta de a pleca undeva departe, in alta lume, in alt timp,in alta viata. Nu am motive, nu sunt trista, nu ma plang, doar ca vreau sa plec. De ce ? Nu stiu.

Ziceam de curand cuiva de dorul meu de duca. Si imi zicea ca ma apuca din cauza regretelor. Si m-am gandit, m-am tot gandit sa ma fi pocait eu?  Nu cred. Am evaluat tot, bune si rele, dulci si amare si nu am ramas cu nici unul. Cainta nu se lipeste de mine. Daca as lua totul de la capat in viata asta nu as schimba mai nimic. As infrumuseta un pic despartirile, as romanta cu o idee greselile, as plimba mai mult iubirile. Dar nu as schimba nici o decizie pe care am luat-o. Probabil ca te uiti chioras acum la ceea ce am scris, pentru ca pe tine cred ca te-am ranit. Dar daca nu as fi facut-o nu ai mai fi acum acolo unde esti si nici eu nu as mai fi cine sunt. Asa ca nu regret nimic, nici durerile, nici lacrimile, nu mi-as abandona nici o cicatrice, nu as alunga nici o fantoma. Sunt ceea ce sunt, caderile,  arsurile, sangerarile, zambetele, viata toata, a facut asta din mine si nu am nici o remuscare. Nu imi pare rau de nimic. Totul e al meu, eu sunt toate astea adunate la un loc amestecate un cateva raze de soare,  apa de mare si nisip.

In ultimii ani, nu m-am schimbat, doar am mai adaugat cateva esente, cateva riduri, cateva umbre si un cearcan. Sunt acelasi om de acum multi ani, dar cu alta fata si cu mai putin timp. Cum as putea sa ma regret pe mine? Cum as putea sa ma reneg? Nu am sa fac asta niciodata. Din acest motiv am fost acuzata de mandrie sau de orgoliu incontrolabil. Dar nu e asa, stiu cand gresesc, imi asum acest lucru, imi cer scuze, dar nu am remuscari. Cred ca pana la urma imi lipseste asta doar pentru ca mereu am facut ceea ce am simtit atunci, am facut ceea ce am vrut, am incercat sa ating visul, absolutul. Nu a fost mereu bine, dar cel putin pot dormi linistita.

Imi aduc aminte de o zi e vara in baragan cand vorbeam de una si de alta. Ne intrebam cum ar fi daca ar fi ce ar trebui sa fie. Mai ales ne intrebam cum e cand e? Nu stiu daca iti mai aduci aminte, dar eu imi aduc. Ce zile frumoase erau atunci. Ma intrebai care e scopul meu? Care e tinta mea? Ce imi doresc? Atunci nu stiam sa iti raspund, nici acum nu stiu. Nu am nici un scop, nu am nici o dorinta arzatoare, nu ma mana nimic de la spate, poate de asta mereu am plutit pe langa ceilalti. Nu imi doresc ceea ce isi doresc ceilalti. Viata mea e plina de lucruri mici si placute. Pe astea mi le doresc, nu am nevoie de realizari in cariera, nu am nevoie de carute de bani, nu am nevoie nici macar de urmasi, nu imi doresc compania cuiva. Imi sunt autosuficienta, cu cartile, muzica si diminetile mele tarzii. As putea sa spun ca imi doresc liniste, dar pe asta o am de multa vreme. Asa ca nu imi mai doresc nimic. Am facut pana acum tot ce am dorit si am profitat de fiecare oportunitate pe care mi-a oferit-o viata. Daca totul s-ar termina acum nu ar fi nici o problema. M-am impacat cu mine acum multa vreme. Am facut un pact cu mine si am iesit invingatoare. Am avut tot ce am putut avea.

Unii imi spun ca vorbesc ca un om batran, ca un invins, tu nu ai sa spui asta. Tu ai sa intelegi. Sunt aceeasi adolescenta pe care ai cunoscut-o in acea seara de pasti. Si gandesc la fel ca ea, doar ca am in plus un cearcan. Visez la fel de mult si zambesc poate mai des.

Ti-am scris multe scrisori, asa cum faceam si atunci. Ti-am impartasit toate gandurile si visele. Nu ti le-am trimis, nici nu stiu unde. Daca ne-am regasi acum nu as sti ce sa iti spun. As ramane muta si mi-as dori ca tu sa stii tot. De fapt tu stii tot. Avem aceeasi compozitie. Doar ca eu prefer sticla mica cu esente tari, tu preferi sticla mai mare cu esente un pic mai diluate. De asta acum nu mai suntem impreuna. Ardem diferit dar simtim la fel.

Mai trimit si scrisoarea asta in eter, pentru tine, impreuna cu un vis frumos.

Read Full Post »

Scrisoare netrimisa

Ma tot framant de ceva vreme pentru ca nu stiu cum sa incep acesta scrisoare fara adresa. Banalul “Ce mai faci?” mi se pare nejustificat. Cred ca ar trebui sa te intreb daca mai visezi, daca mai esti tu, daca te-ai pierdut prin viata. Cel mai bine nu te intreb nimic, te las pe tine sa imi povestesti daca vrei…orice. Intotdeauna te-am ascultat cu placere, oricat de mult ne adanceam printre vise.

Am sa iti spun atat de multe si totusi …. tacerea s-a intalat intre noi de atata vreme. Imi aduc aminte cum te-am regasit intr-o primavara la metrou, vantul iti batea prin parul lung. Desi am fost multi ani mai mult sau mai putin impreuna aceea e imaginea ta pe care o pastrez. Seara aceea cand ne-am plimbat prin centru si ne urcam haotic in orice metrou fara directie sau destinatie si am ras si eram tineri. Asa te vad mereu cand ma gandesc la tine. Uit toate lucrurile rele si te vad in seara aia. Erai in doliu si totusi viata rabufnea din tine. Cateodata ma intreb daca nu cumva am ajuns sa idealizez seara aia pentru ca totul a fost neinsemnat si perfect.

M-am schimbat mult de cand nu ne-am mai vazut, am imbatranit, unii spun ca m-am maturizat, eu inca ma simt adolescenta pe care ai cunoscut-o acum multa vreme. Viata a trecut peste noi, viata ne-a facut sa ne incalcam juramintele si sa ne despartim. Nu ii port pica pentru asta. Fiecare a avut un drum pe care a mers. Stiu ca tu ai hotarat sa mergi inainte. Drumul meu inca este haotic, inca este o alergatura in toate directiile, inca nu ma pot hotara sa aleg o singura cale. Serpuiesc prin viata la fel de pierduta ca atunci, la fel de zbuciumata ca intotdeauna. Nu am putut lua nici o hotarare radicala, inca astept. O sa intrebi ce astept ? Imbatranesc si se vede, la un moment dat o sa se si simta. Astept sa se intample ceva. Astept sa se creeze legatura intre viata mea interioara si cea reala. Astept sa fiu izgonita din una, astept sa gasesc o cale de mijloc, astept sa nu mai fiu agatata intre ele, astept ca firele sa se taie sau ca ele sa ma lege. Astept ca visul sa se intretaie cu viata. Inca mai cred in povesti, chiar daca cinismul meu e din ce mai dur, chiar daca sunt din ce in ce mai rece. Cateodata ma intreb daca o sa ma mai incalzesc vreodata. Vom vedea, inca nu se intrevede sfarsitul, momentan nu exista sfarsit. Oare nimicul se poate termina? Acum cativa ani cand ne-am vazut intamplator tu te ancorasei in realitate, oare pe cine incercai sa convingi ca ai pierdut visul? Pe mine sau pe tine?  Oare pe cine incerc eu sa conving ca mai pastrez visul? Pe mine sau pe tine? Nici eu nu stiu.

Vreau sa iti scriu de atata vreme, vreau sa iti aud glasul. Ar fi mai mult decat suficient. Un simplu „alo” probabil ca m-ar arunca afara din tacere. Inca iti mai trimit mesaje cu “La multi ani!” mereu de ziua ta, cateodata si de sarbatori. Stiu ca nu mai ai numarul acela de telefon si ca ele se duc catre alte adrese. Te-am sunat de cateva ori si nu ai raspuns tu. Dar sper ca la tine, chiar daca nu ajung cuvintele sa ajunga macar sentimentele, macar nostalgia, macar dragostea mea. Iti mai aduci aminte cand eram mici si credeam ca suntem suflete pereche. Poti sa crezi ca exagerez, dar eu inca mai cred.  Cat am alergat dupa un alt om, care sa fie nascut in aceeasi zi cu tine…. Nu am gasit. De fapt cred ca alergam dupa tine. Stiu ca intre noi nu a fost totul placut, stiu ca te-am suparat, stiu ca poate te-am dezamagit si te-am facut sa plangi cateodata. Iarta-ma ca nu eram destul de constienta cat suferi. Am vazut abia in seara aia cand mi-ai dat medalionul inapoi. Il mai ai? Acela este singurul lucru pe care il ai de la mine. Ti l-am dat ca sa iti poarte noroc. Sper sa fie asa.

Niciodata nu am stiu cum sa arat ca imi pasa. Mereu am fost rece si indiferenta la suprafata iar inauntru urlam si muream cate putin. Acum sunt si mai rece. Nimic nu mai trece de crusta mea de gheata. Asa se crede. Limba imi e legata si e practic imposibil sa spun ceva frumos, cald sau binevoitor. Cand ne-am vazut ultima data mi-ai spus ca nu mai poti asculta muzica. Sper ca a trecut acea perioada. Sper ca acum poti asculta. Cred ca ti-ar place aceasta melodie. Imi aduce aminte de noi.

Mai tii minte tonele de scrisori pe care le scriam? Relatia noastra tind sa cred ca a fost mai mult bazata pe scrisori si desigur pe vise decat pe altceva. De asta iti scriu acum. In amintirea…visului.

Tu mereu ai fost pentru mine parte poveste, parte vis, parte realitate.

Read Full Post »