Numai eu

Ma revolt din ce in ce mai des. Ma indign si ma enervez. Plec mult mai repede si renunt mult mai usor.

Sunt fericita in lumea mea haotica fara nici un motiv. Sunt trista in lumea mea tacuta fara nici o cauza. Rad si plang. Fug din ce in ce mai departe de realitatea celorlalti. Sunt un amestec neuniform de tristeti si bucurii.

Nu ma multumesc cu ceea ce am. Vreau idealul, vreau mai mult! Ciudat, niciodata nu m-am considerat un om lacom. Dar mai vreau. Am nevoie de tot, am nevoie de timp.

Oare cum a trecut atat de mult timp prin mine fara ca eu sa il simt? O sa renunt la masti! Am mai renuntat la mine. Am sa o fac iarasi. Am sa pornesc de la zero. La fel ca intotdeauna o sa tintesc infinitul, nu stiu daca o sa il gasesc, dar am sa imi urmez drumurile trasate in palme. Am sa alerg dupa visele scrise pe retina.

Caut absolutul. Nu pot renunta la el. Toti imi zic ca nu mai am 19 ani. Rad, plang  si neg. Am 19 ani, visez ca la 19 ani, vreau totul. Traiesc de multa vreme cu nimicuri si visez la tot. Inca mai cred ca am timp. Ca am timp sa fiu fericita, sa schimb oamenii, sa salvez pamantul, sa rad la stele…. Inca mai cred ca undeva se afla cineva care sa insemne totul pentru nesfarsit.

Cinica din mine nu o sa renunte niciodata la idea ca nu se poate absolutul, la fel cum visatoarea nu va renunta nici moarta la fantasma adolescentina. E un scandal continuu la mine in cap. Copila crede ca se poate. Are scenariul in cap. Seara, vantul, briza si rochia. Are in cap juramantul facut in fata lui. Femeia rade de ea, de visul stupid in care el nu are fata. Rade de juramintele copilei pentru ca stie ca nu exista dragoste cu termen de garantie „cand timpul se va sfarsi”.

Merg impreuna ele doua, certandu-se in capul meu, razand si glumind pe seama mea. Am invatat sa traiesc cu ele. Ma incadrez undeva la mijloc si inca caut sa le multumesc pe amandoua. Niciuna nu se va multumi cu mai putin decat totul. Aici sunt de acord. Totul sau nimic!

Nu am sens in viata asa ca plutesc prin lume!

Te iubesc prea mult ca sa imi doresc sa te schimb, ma iubesc prea mult pentru a putea ramane cu tine.

Mie imi place sa sufar. Nu sunt sadomasochista, doar asa simt ca traiesc. Simtind! Nu pot trai inerta prea multa vreme. Imi inventez scenarii, imi caut iubiri, imi desenez dezamagiri. Nu stiu sa traiesc decat la extremele mele. Sunt un butoi de pulbere … dar putem renunta la butoi. Asa ca am sa pun iarasi dinamita la capatul podului. O sa ma oblig sa merg inainte pentru ca la sfarsit nu va mai ramane nimic, voi fi doar eu.

Cand ma sperii recit litania impotriva fricii din Dune. Asa ca sunt libera. Imi este frica doar de micimea unei vieti, oricat de des as spune litania. Imi e frica sa nu raman legata, prinsa undeva. Eu trebuie sa plec mereu. Nu voi ramane pentru totdeauna. Mai am alte treburi. Mereu iti spun ca trebuie sa fug. Nu ma refer doar la atunci, ma refer la viata. Nu stiu sa merg normal pe strada sau in viata. Nu pot sta in rand cu ceilalti. Ori ma absoarbe privelistea si o iau incet, ori o iau la fuga. Destinatia stiu unde e. Toti vom muri. Dar ce ramane dupa noi si mai ales ce ramane in noi putem alege.

Ascult obsesiv

si

La sfarsit voi ramane doar eu.

 

Read Full Post »

Scrisoare de inca un an

A mai trecut un an, inca unul…… din cei multi. Am imbatranit desi eu neg in continuare lucrul asta. Sunt la fel de trista si la fel de vesela cum ma stiu. Inca nu am invatat cararea de mijloc. Nu cred in asa ceva…… ci traiesc asa cum …. din extrema in extrema. Astazi stau…incremenita in viata… maine alerg…ca un caine stupid in cerc… Ma arunc in gol si apoi ma agat de orice gasesc in cadere. Stau putin, respir si imi dau drumul din nou in vartej. Nu stiu cum sa fiu altfel, nu stiu cum sa urmez un drum deja trasat. Le vreau pe toate asa ca nu aleg niciunul. O iau la fuga prin aratura, schimb drumurile, schimb tot, ajung cateodata de pe alte alei, pe alte drumuri. Nu imi plac!

Nu ma vreau normala, nu ma pot numi deosebita. As fi impertinenta daca m-as numi EU! Nici macar atat nu sunt, pentru ca asta ar insemna ceva compact, ceva intreg. Eu sunt haos si umbre, sunt apa si vant, sunt foc si pamant. Ma intrebi cine sunt? Nu iti pot raspunde decat prin alta intrebare. Cine ma crezi? Cine ma vezi? O sa imi raspunzi ceva, intotdeauna aveai un raspuns pregatit. Dar oare sa fie cel complet? Oare eu cine sunt? Oamenii din jurul meu ar putea sa ma defineasca? Dar nu pe toata!

Ma caut de cand ma stiu, cateodata as zice ca m-am gasit, dar niciodata completa. E ca si cum as fi un puzzle imens imprastiat demult intr-o padure. Cine ar putea gasi toate piesele? Dupa atata vreme tot caut, pe mine pe ceilalti, un vis, o adiere……Cred ca asa ma pot defini cel mai corect. Sunt cautarea….

Nu am sa ma pot opri. Nu as putea trai intr-un singur loc, nu as putea trai o singura viata. Nu as putea fi un singur om. Asa ca ma invalui in umbre si ma arunc in haos.

Imi spui ca nu stii cine sunt. E ok! Nici eu nu stiu cine sunt!

Stiu doar ceea ce simt. Dar oare se pot exprima in cuvinte atatea simtaminte duale? Eu nu pot.

El, mai demult mi-a spus ca ma vrea si e dispus sa ma ia asa cum sunt, fara granite si fara sens.  Nici macar el nu a putut. Cum ar putea altcineva cand abia rezist eu cu mine?

Read Full Post »

Scrisoare fara regrete

Si asa imi vine si ma apuca un dor de duca. Asta a ramas la fel. Dorul asta de a pleca undeva departe, in alta lume, in alt timp,in alta viata. Nu am motive, nu sunt trista, nu ma plang, doar ca vreau sa plec. De ce ? Nu stiu.

Ziceam de curand cuiva de dorul meu de duca. Si imi zicea ca ma apuca din cauza regretelor. Si m-am gandit, m-am tot gandit sa ma fi pocait eu?  Nu cred. Am evaluat tot, bune si rele, dulci si amare si nu am ramas cu nici unul. Cainta nu se lipeste de mine. Daca as lua totul de la capat in viata asta nu as schimba mai nimic. As infrumuseta un pic despartirile, as romanta cu o idee greselile, as plimba mai mult iubirile. Dar nu as schimba nici o decizie pe care am luat-o. Probabil ca te uiti chioras acum la ceea ce am scris, pentru ca pe tine cred ca te-am ranit. Dar daca nu as fi facut-o nu ai mai fi acum acolo unde esti si nici eu nu as mai fi cine sunt. Asa ca nu regret nimic, nici durerile, nici lacrimile, nu mi-as abandona nici o cicatrice, nu as alunga nici o fantoma. Sunt ceea ce sunt, caderile,  arsurile, sangerarile, zambetele, viata toata, a facut asta din mine si nu am nici o remuscare. Nu imi pare rau de nimic. Totul e al meu, eu sunt toate astea adunate la un loc amestecate un cateva raze de soare,  apa de mare si nisip.

In ultimii ani, nu m-am schimbat, doar am mai adaugat cateva esente, cateva riduri, cateva umbre si un cearcan. Sunt acelasi om de acum multi ani, dar cu alta fata si cu mai putin timp. Cum as putea sa ma regret pe mine? Cum as putea sa ma reneg? Nu am sa fac asta niciodata. Din acest motiv am fost acuzata de mandrie sau de orgoliu incontrolabil. Dar nu e asa, stiu cand gresesc, imi asum acest lucru, imi cer scuze, dar nu am remuscari. Cred ca pana la urma imi lipseste asta doar pentru ca mereu am facut ceea ce am simtit atunci, am facut ceea ce am vrut, am incercat sa ating visul, absolutul. Nu a fost mereu bine, dar cel putin pot dormi linistita.

Imi aduc aminte de o zi e vara in baragan cand vorbeam de una si de alta. Ne intrebam cum ar fi daca ar fi ce ar trebui sa fie. Mai ales ne intrebam cum e cand e? Nu stiu daca iti mai aduci aminte, dar eu imi aduc. Ce zile frumoase erau atunci. Ma intrebai care e scopul meu? Care e tinta mea? Ce imi doresc? Atunci nu stiam sa iti raspund, nici acum nu stiu. Nu am nici un scop, nu am nici o dorinta arzatoare, nu ma mana nimic de la spate, poate de asta mereu am plutit pe langa ceilalti. Nu imi doresc ceea ce isi doresc ceilalti. Viata mea e plina de lucruri mici si placute. Pe astea mi le doresc, nu am nevoie de realizari in cariera, nu am nevoie de carute de bani, nu am nevoie nici macar de urmasi, nu imi doresc compania cuiva. Imi sunt autosuficienta, cu cartile, muzica si diminetile mele tarzii. As putea sa spun ca imi doresc liniste, dar pe asta o am de multa vreme. Asa ca nu imi mai doresc nimic. Am facut pana acum tot ce am dorit si am profitat de fiecare oportunitate pe care mi-a oferit-o viata. Daca totul s-ar termina acum nu ar fi nici o problema. M-am impacat cu mine acum multa vreme. Am facut un pact cu mine si am iesit invingatoare. Am avut tot ce am putut avea.

Unii imi spun ca vorbesc ca un om batran, ca un invins, tu nu ai sa spui asta. Tu ai sa intelegi. Sunt aceeasi adolescenta pe care ai cunoscut-o in acea seara de pasti. Si gandesc la fel ca ea, doar ca am in plus un cearcan. Visez la fel de mult si zambesc poate mai des.

Ti-am scris multe scrisori, asa cum faceam si atunci. Ti-am impartasit toate gandurile si visele. Nu ti le-am trimis, nici nu stiu unde. Daca ne-am regasi acum nu as sti ce sa iti spun. As ramane muta si mi-as dori ca tu sa stii tot. De fapt tu stii tot. Avem aceeasi compozitie. Doar ca eu prefer sticla mica cu esente tari, tu preferi sticla mai mare cu esente un pic mai diluate. De asta acum nu mai suntem impreuna. Ardem diferit dar simtim la fel.

Mai trimit si scrisoarea asta in eter, pentru tine, impreuna cu un vis frumos.

Read Full Post »

Primavara care vine peste noi

De cateva zile coerenta m-a parasit. Asteptarea primaverii care vine peste noi a alungat orice urma de ratiune din mine. A mai ramas doar simtirea care, fata de altii, se transforma in nesimtire. Primavara asta vine din noi si ne arunca in nebunie, desi mai e atat de mult pana vor inflori salcamii…

Se vede pe strada in oameni ….

Cand eram mica vroiam ca atunci cand voi creste sa ma fac povestitor. Pentru ca el stia tot ce urmeaza sa se intample. Inca imi mai doresc asta.

Intotdeauna am crezut ca daca nu voi muri tanara voi innebuni. Timpul trece asa ca probabil….voi deveni unul dintre acei oameni pe care ii vezi prin Bucuresti cand vorbesc sau se cearta singuri. Tot ce imi doresc e sa fiu un nebun vesel, fara nici un moment de luciditate. Sa fiu un nebun fericit ce traieste in lumea lui perfecta.

Astept sa vina luna Mai. Sa ma duc ziua in parc, sa ma asez pe o banca de langa un lac si sa urmaresc ratele si unduirile apei.

Intunericul a fost smuls de soarele primavaratec de astazi, oare ce se va intampla cu nebunia?

Astept sa ma duc la mare. In general nici nu plec bine de la mare si astept cu nerabdare sa ma intorc. Imi e atat de dor de nisip, de valuri si de mirosul de sare. Cortul meu a ramas nedesfacut de prea multa vreme.

Stiu o salcie pe malul unui rau sub care as putea sa ma culc si sa mor visand. Abia astept sa ii fac o vizita.

Mi-am adus aminte de niste versuri simple care imi placeau tare o data.

Hai sa mergem intr-o joi

Sa bem o cafea in doi

Sa ne pierdem in noi.

Si acum imi mai plac dar… care noi?

Read Full Post »

Scrisoare netrimisa

Ma tot framant de ceva vreme pentru ca nu stiu cum sa incep acesta scrisoare fara adresa. Banalul “Ce mai faci?” mi se pare nejustificat. Cred ca ar trebui sa te intreb daca mai visezi, daca mai esti tu, daca te-ai pierdut prin viata. Cel mai bine nu te intreb nimic, te las pe tine sa imi povestesti daca vrei…orice. Intotdeauna te-am ascultat cu placere, oricat de mult ne adanceam printre vise.

Am sa iti spun atat de multe si totusi …. tacerea s-a intalat intre noi de atata vreme. Imi aduc aminte cum te-am regasit intr-o primavara la metrou, vantul iti batea prin parul lung. Desi am fost multi ani mai mult sau mai putin impreuna aceea e imaginea ta pe care o pastrez. Seara aceea cand ne-am plimbat prin centru si ne urcam haotic in orice metrou fara directie sau destinatie si am ras si eram tineri. Asa te vad mereu cand ma gandesc la tine. Uit toate lucrurile rele si te vad in seara aia. Erai in doliu si totusi viata rabufnea din tine. Cateodata ma intreb daca nu cumva am ajuns sa idealizez seara aia pentru ca totul a fost neinsemnat si perfect.

M-am schimbat mult de cand nu ne-am mai vazut, am imbatranit, unii spun ca m-am maturizat, eu inca ma simt adolescenta pe care ai cunoscut-o acum multa vreme. Viata a trecut peste noi, viata ne-a facut sa ne incalcam juramintele si sa ne despartim. Nu ii port pica pentru asta. Fiecare a avut un drum pe care a mers. Stiu ca tu ai hotarat sa mergi inainte. Drumul meu inca este haotic, inca este o alergatura in toate directiile, inca nu ma pot hotara sa aleg o singura cale. Serpuiesc prin viata la fel de pierduta ca atunci, la fel de zbuciumata ca intotdeauna. Nu am putut lua nici o hotarare radicala, inca astept. O sa intrebi ce astept ? Imbatranesc si se vede, la un moment dat o sa se si simta. Astept sa se intample ceva. Astept sa se creeze legatura intre viata mea interioara si cea reala. Astept sa fiu izgonita din una, astept sa gasesc o cale de mijloc, astept sa nu mai fiu agatata intre ele, astept ca firele sa se taie sau ca ele sa ma lege. Astept ca visul sa se intretaie cu viata. Inca mai cred in povesti, chiar daca cinismul meu e din ce mai dur, chiar daca sunt din ce in ce mai rece. Cateodata ma intreb daca o sa ma mai incalzesc vreodata. Vom vedea, inca nu se intrevede sfarsitul, momentan nu exista sfarsit. Oare nimicul se poate termina? Acum cativa ani cand ne-am vazut intamplator tu te ancorasei in realitate, oare pe cine incercai sa convingi ca ai pierdut visul? Pe mine sau pe tine?  Oare pe cine incerc eu sa conving ca mai pastrez visul? Pe mine sau pe tine? Nici eu nu stiu.

Vreau sa iti scriu de atata vreme, vreau sa iti aud glasul. Ar fi mai mult decat suficient. Un simplu „alo” probabil ca m-ar arunca afara din tacere. Inca iti mai trimit mesaje cu “La multi ani!” mereu de ziua ta, cateodata si de sarbatori. Stiu ca nu mai ai numarul acela de telefon si ca ele se duc catre alte adrese. Te-am sunat de cateva ori si nu ai raspuns tu. Dar sper ca la tine, chiar daca nu ajung cuvintele sa ajunga macar sentimentele, macar nostalgia, macar dragostea mea. Iti mai aduci aminte cand eram mici si credeam ca suntem suflete pereche. Poti sa crezi ca exagerez, dar eu inca mai cred.  Cat am alergat dupa un alt om, care sa fie nascut in aceeasi zi cu tine…. Nu am gasit. De fapt cred ca alergam dupa tine. Stiu ca intre noi nu a fost totul placut, stiu ca te-am suparat, stiu ca poate te-am dezamagit si te-am facut sa plangi cateodata. Iarta-ma ca nu eram destul de constienta cat suferi. Am vazut abia in seara aia cand mi-ai dat medalionul inapoi. Il mai ai? Acela este singurul lucru pe care il ai de la mine. Ti l-am dat ca sa iti poarte noroc. Sper sa fie asa.

Niciodata nu am stiu cum sa arat ca imi pasa. Mereu am fost rece si indiferenta la suprafata iar inauntru urlam si muream cate putin. Acum sunt si mai rece. Nimic nu mai trece de crusta mea de gheata. Asa se crede. Limba imi e legata si e practic imposibil sa spun ceva frumos, cald sau binevoitor. Cand ne-am vazut ultima data mi-ai spus ca nu mai poti asculta muzica. Sper ca a trecut acea perioada. Sper ca acum poti asculta. Cred ca ti-ar place aceasta melodie. Imi aduce aminte de noi.

Mai tii minte tonele de scrisori pe care le scriam? Relatia noastra tind sa cred ca a fost mai mult bazata pe scrisori si desigur pe vise decat pe altceva. De asta iti scriu acum. In amintirea…visului.

Tu mereu ai fost pentru mine parte poveste, parte vis, parte realitate.

Read Full Post »

Miez de noapte cu cer galben

Am deschis azi noapte geamul pentru a fuma o tigara si m-a izbit un cer complet galben. Mi-a adus aminte de Plumbul lui Bacovia si de singuratatea si tristetea lui. Asa un cer complet galben nu am vazut niciodata. Era ceata si miez de noapte si lipsea cu desavarsire luna. A fost … cer de ninsoare, dar fara zapada, cer de nebunie, dar fara extremele acesteia, cer de singuratate, care nu se putea lipsi de ea, cer de Noiembrie. Mi-a placut acest cer complet galben in Bucuresti, semana un pic cu ceea ce ar putea fi orasul daca ar reusi sa fie oras si nu un haos. Nu sunt mai trista sau mai singura acum ca alta data, dar cerul complet galben m-a dat peste cap. Oare cati au mai visat ca mine in miez de noapte privind un cer galben? Nu stiu si nu o sa o aflu niciodata, fiintele se ascund de ceilalti, iar cerul, acum galben, ne supravegheaza. Oare cerul acesta galben era si la marea mea? Oare ea cum arata iesind din el? Si ea tot galbena? Si ma intreb cum ar fi daca ar fi ? Ce sa fie ? Totul si nimic in acelasi timp.

O sa vina iarna, mi-as dori sa ne ninga, sa redevin copil si sa ma joc toata ziua in zapada si dupa sa ma culc langa soba. O sa vina iarna, mi-as dori sa ninga, sa redevin adolescent si sa plimb in miez de noapte prin parcul pustiu cu carari neumblate si copaci albi. O sa vina iarna, mi-as dori sa ninga, sa uit de toate zilele mele si sa ma bucur de iernile ce le mai am in sac. O sa vin iarna, Bucurestiul o sa se tranforme in mocirla, autobuzele vor circula greu, iar animalele vagaboante vor tremura pe sub balcoane cersind ceva de mancare.

O sa vina iarna iar eu sper sa mai revad acest cer complet galben de plumb.

Read Full Post »

Cad

M-am impiedicat de viata si cad. M-am impiedicat de mine, m-am impiedicat de noi, m-am impiedicat de prea multe si prea putine. Cad intr-un hau fara sfarsit, cad in lume, cad din viata, cad intr-o gaura neagra si nici macar nu se mai vede cerul. Ma lovesc de tine ca de o stanca si imi ranesti pielea, imi ranesti ochii, imi ranesti gura. Cad si sunt plina de sange sunt plina de rani sunt plina de gauri facute de pietrele tale. Cad si nu ma mai pot opri. Nu e o cadere de fulg, lina pe aripile vantului, nu e o cadere din vis, nu e o cadere din somn, e o cadere a nimicului, se poate numi caderea lipsei. Ma striveste piatra care esti tu. Cad fara oprire ca un bolovan greu de pe varful muntelui, un bolovan ce nu si-a gasit locul pe muntele tau. Cad dar impreuna cu mine cade si cerul, cade si lumina, iar pasarile vor uita sa zboare. Cad si ma uit la mine ca la un corp strain si ma intreb de ce nu ma opreste nimeni din cadere, de ce nu ma simte piatra de pe care cad, de ce imi raneste mainile cu care te-am iubit, de ce imi raneste degetele cu care te-am mangaiat, de ce imi raneste talpile cu care prin vis te-am purtat ? Cad din viata, din oameni, din tine. E o cadere a absolutului ce l-am cautat cu atata infrigurare, e o cadere a sublimului ce nu a fost intalnit, e o cadere a inocentei uitata intr-un sertar. Cad si oricat de tare as vrea sa ma pot agata de o frunza, de un fir de iarba nu intalnesc decat piatra dura si rece ce ma lasa sa cad in continuare. Cad asa cum au cazut ingerii, asa cum cade ploaia.
EU sunt aici cazand! TU unde esti sa ma opresti ?

Read Full Post »

Undeva

Noi nu ne vom termina aici, peste 10 zile, 10 ani poate chiar 10 vieti ne vom reintalni, si va fi la fel, intotdeauna va exista magnetismul si electricitatea dintre noi, intotdeauna ochii mei se vor schimba cand ne vom reintalni, intotdeauna aerul va fi mai dens unde suntem impreuna, intotdeauna voi deveni fluida si calma la atingerea ta, intotdeauna voi arde in flacari albe atunci cand ma vei privi cu ochii aceia. Ceea ce a fost intre noi nu se va dilua si nu va disparea niciodata, va intra undeva intr-o carte ca si povestile nemuritoare pentru ca a fost mai presus de noi, doar niste muritori de rand, a fost mai mare decat puterea noastra de intelegere si de capacitatea  noastra de a putea suporta astfel de temperaturi. Tu ai fost singurul care m-ai stapanit, singurul care a avut putere asupra mea si care ai reusit sa ma domini pe mine, o persoana atat de maniaca cu controlul asupra tuturor. Povestea noastra e singura care nu a putut fi controlata, macinandu-ne pe amandoi cu o intensitate mai mare decat viata, decat lumea. Acum ne despartim poate pentru totdeauna, fiecare trebuie sa isi urmeze calea si destinul, vom merge mereu doar inainte, necontand directia, vom trai alte vieti, vom visa alte vise, dar mereu vom fi povestea ce ne-a definit pe amandoi ca oameni, ce ne-a influentat viata, mereu vom fi visul neimplinit, mereu vom fi impreuna chiar daca numai in vis. Te-am inchis undeva in mine intr-o camaruta mica pe care nu o impart cu nimeni iar cand mi-e dor de tine deschid usa, intru iar soarele incepe iarasi sa straluceasca si te regasesc asa cum eram odata, tineri, inocenti, asa cum suntem acum, maturi, un pic obositi, asa cum vom fi mereu, indiferent de societate si de masti. Vei fi mereu in mine, vei curge prin mine impreuna cu sangele, vei sopti impreuna cu buzele mele, ma vei mangaia prin parul meu. Voi ingheta, voi arde cu chipul tau inchis undeva in mine, vesnicia ne va gasi impreuna in mine, in tine, singuri dar totusi impreuna, iubindu-ne si totusi despartiti. Ori de cate ori ne-am gasit a fost pentru o secunda, pentru o clipa furata din viata, pentru o clipita din vietile noastre prea singure si prea pustii din viata nostra insignifianta, mereu pe fuga, mereu cu alte directii si cu alte planuri, as putea spune ca destinul nu a fost de partea noastra, dar nu este asa pentru ca ne-am intalnit chiar si pentru o secunda, stiu ca existi, m-ai mangaiat si ai intrat in mine, dupa cum spunea Nichita te-as fi imbratisat cu costele daca as putut, dar …. frumoasa noastra poveste a inceput, s-a terminat insa niciodata nu va fi sfarsitul pentru ca ne vom regasi chiar si dincolo.

Read Full Post »