Ma revolt din ce in ce mai des. Ma indign si ma enervez. Plec mult mai repede si renunt mult mai usor.
Sunt fericita in lumea mea haotica fara nici un motiv. Sunt trista in lumea mea tacuta fara nici o cauza. Rad si plang. Fug din ce in ce mai departe de realitatea celorlalti. Sunt un amestec neuniform de tristeti si bucurii.
Nu ma multumesc cu ceea ce am. Vreau idealul, vreau mai mult! Ciudat, niciodata nu m-am considerat un om lacom. Dar mai vreau. Am nevoie de tot, am nevoie de timp.
Oare cum a trecut atat de mult timp prin mine fara ca eu sa il simt? O sa renunt la masti! Am mai renuntat la mine. Am sa o fac iarasi. Am sa pornesc de la zero. La fel ca intotdeauna o sa tintesc infinitul, nu stiu daca o sa il gasesc, dar am sa imi urmez drumurile trasate in palme. Am sa alerg dupa visele scrise pe retina.
Caut absolutul. Nu pot renunta la el. Toti imi zic ca nu mai am 19 ani. Rad, plang si neg. Am 19 ani, visez ca la 19 ani, vreau totul. Traiesc de multa vreme cu nimicuri si visez la tot. Inca mai cred ca am timp. Ca am timp sa fiu fericita, sa schimb oamenii, sa salvez pamantul, sa rad la stele…. Inca mai cred ca undeva se afla cineva care sa insemne totul pentru nesfarsit.
Cinica din mine nu o sa renunte niciodata la idea ca nu se poate absolutul, la fel cum visatoarea nu va renunta nici moarta la fantasma adolescentina. E un scandal continuu la mine in cap. Copila crede ca se poate. Are scenariul in cap. Seara, vantul, briza si rochia. Are in cap juramantul facut in fata lui. Femeia rade de ea, de visul stupid in care el nu are fata. Rade de juramintele copilei pentru ca stie ca nu exista dragoste cu termen de garantie „cand timpul se va sfarsi”.
Merg impreuna ele doua, certandu-se in capul meu, razand si glumind pe seama mea. Am invatat sa traiesc cu ele. Ma incadrez undeva la mijloc si inca caut sa le multumesc pe amandoua. Niciuna nu se va multumi cu mai putin decat totul. Aici sunt de acord. Totul sau nimic!
Nu am sens in viata asa ca plutesc prin lume!
Te iubesc prea mult ca sa imi doresc sa te schimb, ma iubesc prea mult pentru a putea ramane cu tine.
Mie imi place sa sufar. Nu sunt sadomasochista, doar asa simt ca traiesc. Simtind! Nu pot trai inerta prea multa vreme. Imi inventez scenarii, imi caut iubiri, imi desenez dezamagiri. Nu stiu sa traiesc decat la extremele mele. Sunt un butoi de pulbere … dar putem renunta la butoi. Asa ca am sa pun iarasi dinamita la capatul podului. O sa ma oblig sa merg inainte pentru ca la sfarsit nu va mai ramane nimic, voi fi doar eu.
Cand ma sperii recit litania impotriva fricii din Dune. Asa ca sunt libera. Imi este frica doar de micimea unei vieti, oricat de des as spune litania. Imi e frica sa nu raman legata, prinsa undeva. Eu trebuie sa plec mereu. Nu voi ramane pentru totdeauna. Mai am alte treburi. Mereu iti spun ca trebuie sa fug. Nu ma refer doar la atunci, ma refer la viata. Nu stiu sa merg normal pe strada sau in viata. Nu pot sta in rand cu ceilalti. Ori ma absoarbe privelistea si o iau incet, ori o iau la fuga. Destinatia stiu unde e. Toti vom muri. Dar ce ramane dupa noi si mai ales ce ramane in noi putem alege.
Ascult obsesiv
si
La sfarsit voi ramane doar eu.
roiam cu mine si numai cu mine. Vroiam sa stam la adapostul valurilor pe nisipul aspru si sa fim doar noi. Sa uitam de toti ceilalti sa le parasim de toate. Visez cateodata si acum cum ar fi fost daca …ar fi fost. Am fi plecat cu ocazia de acasa cu bagajele in spate. Ne-ar fi luat repede un om batran intelept cu nevasta lui si ne-ar fi asezat pe bancheta din spatele masinii. Eu in dreapta, tu in stanga dar tinandu-ne in brate. Ne-ar fi intrebat cati ani avem si ar fi ras de noi cand le spuneam ca suntem in liceu si mergem la mare cu cortul pe o plaja uitata de oameni ca sa fim doar noi si marea. Ne-am fi sarutat cu sfiala si ne-am fi inrosit cand ii vedeam ca ne-au observat ce facem. Ne-ar fi spus ca sumtem frumosi si tineri cum erau si ei o data cand fugeau la mare sa se spovedeasca de lume. In rest ar fi fost liniste iar aerul vesel ne-ar fi purtat spre mare. Batranii, ce se duceau in vizita la copii lor mari deja, ne-ar fi dus cateva ore cu masina si ne-ar fi lasat in miezul zilei langa Cernavoda. Ne-ar fi urat sa ne iubim si sa nu uitam sa visam. La Cernavoda cu siguranta ar fi oprit un sofer de tir ce se plictisea. Ne-ar fi invitat sa ne urcam langa el in cabina si ar fi inceput sa ne povesteasca aventurile lui. Ne-ar fi servit cu tigari pentru se citea in ochii nostrii ca nu avem bani si ca oricum nu conteaza cand avem cel mai pret lucru cu noi iubirea. Ne-ar fi povestit cum si el a iubit o data o fata in tinerete dar nu au putut fi impreuna, nu au lasat-o parintii ei pentru ca el nu era decat un sofer. A vrut sa o fure atunci sa plece amandoi in lume sa isi ia viata de la capat in alta parte unde el ar fi avut curse cateva zile pe luna iar ea l-ar fi asteptat acasa credincioasa si l-ar fi iubit cum numai ea stia sa o faca. Ar fi trait cu bani putini si poate ca ar fi fost nevoie sa munceasca si ea ca sa isi permita sa isi plateasca darile. Vroiau sa aiba 3 copii blonzi la fel ca ea pe care sa ii invete sa iubeasca viata si soarele care ar fi crescut repede mari. Ne-ar fi spus ca s-a intalnit de curand cu ea si ca era trista desi avea copii mari si realizati, desi are un sot care ii ofera tot ce vrea. Era trista pentru ca desi a avut o viata buna si comoda nu a fost niciodata fericita, nu a mai iubit niciodata si nu a mai visat ca astepta la geam sa ii vina sotul sa o sarute si pe ea si pe copiii. Si soferul nostru era trist, mai ca i se intrezarea o lacrima la coltul ochiului. Totusi e bucuros ca a cunoscut multi oameni, a vazut toata lumea, dar o alta Aneta ca a lui nu a mai gasit. Era fericit pentru ca ne spunea el, macar a cunoscut-o, macar a sarutat-o. Ne-ar fi sfatuit sa nu ne pierdem printre oameni, ca daca tot ne-am intalnit si ne iubim sa ramanem asa si sa trecem peste prejudecati si peste ura lumii ca ceea ce conteaza se intampla in casa nu afara. Ne-a lasat chiar in Vama pentru ca el avea cursa in afara tarii. Ne-ar fi urat distractie placuta, copii frumosi, ne-ar fi oferit chiar si pachetul lui inceput de tigari ca sa ne amintim de el si de Aneta lui. Era deja pe inserate cand am fi ajuns soarele se stingea usor iar luna se aranja ca sa iasa din mare si sa ne ureze bun venit. Vama nu ar fi fost plina cum este astazi, ar fi fost aproape pustie doar cu cateva baruri deschise care nu ar fi avut muzica tare ci linistita ca pentru oameni ce fug din calea civilizatiei si vin aici ca sa piarda in nisip si in valurile molcome pe care le asculti noaptea in cort. Am fi cautat un loc mai retras pentru cort si ne-am fi instalat linistiti la umbra stelelor ce incepeau sa arda pe cer. M-ai fi invitat sa intru in hotelul de un milion de stele si mi-ai fi spus ca noi nu vom fi ca Gelu si Aneta. Noi nu ne vom desparti niciodata oricat de greu ne-ar fi. Ar fi fost o vacanta linistita am fi stat toata ziua pe plaja jucandu-ne in apa si sarutandu-ne pe nisip, am fi dormit imbratisati pe nisipul cald ziua si rece noaptea. Ne-am fi spalat in mare si ne-am fi imbracat in nisip, am fi oprit timpul, aruncandu-i orele in apa calda. Ne-am fi tinut mereu de mana, mereu am fi fost lipiti, iar ceilalti de pe plaja ne-ar fi privit cu invidie pentru cat de mult ne iubim, iar unii dintre ei mai batrani ne-ar fi zambit ingaduitor, pentru ca le aminteam de ei cand erau tineri atunci cand ne vedeau. Ai fi zis ca ne-am hotarat sa devenim o singura persoana, ai fi zis ca nu ne vom desparti niciodata. Iar in lumina lunii, la marginea stelelor i-am fi promis marii ca mereu vom fi asa tineri si indragostiti. Pana si soarele ar fi tinut cu noi si nu ne-ar fi ars ci ne-ar fi mangaiat cu razele lui lasandu-ne sa fim frumosi. Iar vantul ne-ar fi imbratisat pe amandoi ducandu-ne departe de viata, intr-o lume facuta doar din culori si din stele. Cuvintele dintre noi ar fi fost de prisos pentru ca stiam amandoi, ne vorbeam cu sufletele si ne pastram gurile doar pentru sarutari sub cerul ba incredibil de albastru, ba negru ca smoala cu milioane de sparturi in el. Am fi baut o bere doua, trei si am fi mancat parizer de alimentara. Ne-am fi identificat cu apele cele mai adanci si am fi uitat tot. Dupa un timp am fi plecat acasa si am fi ramas asa mereu pentru ca deja omorasem timpul in ziua aceea pe plaja cand nu mai puteam nici macar sa respiram de atata iubire.
Daydie's Blog 